Unul din frații mei este super-bolnav. Fost sub-ofițer în Armata Română, în timpul Revoluției a văzut cum colegi de-ai lui au murit lângă el în ceea ce se numea „lupta cu teroriștii”. Stresul de atunci, dublat poate și de o predispoziție genetică, a dus la un diabet care, timp de 28 de ani, a mușcat din sănătatea lui, transformându-l într-o umbră a ceea ce a fost.

Diabetul este o boală ciudată care macină tot corpul, îți distruge mintea și sufletul. Dumnezeu a fost bun cu el și l-a ajutat să treacă peste 2 forme de cancer, un infarct, amputarea unor degete de la picior și multe alte complicații. Chiar dacă a muncit de la vârsta de 16 ani, din motive de sănătate, de vreo 7 ani nu a mai putut să muncească deloc. Pensia lui de handicap este ridicolă și periodic e obligat să treacă prin fața unor comisii care trebuie să verifice dacă nu i-a crescut vreun stomac, niște degete și eventual dacă nu s-a vindecat, în mod cu totul miraculos. Sănătatea și viața lui depind de familie și de medici, și are noroc să fie acompaniat de niște super-oameni.

Una din formele de cancer pe care a avut-o a necesitat o operație complicată de scoatere a stomacului, urmată de o reconstrucție, intervenție care reclama nevoia ca, periodic, să-i fie administrate vitamine. Ceea ce are acum drept stomac nu mai poate procesa și elibera vitaminele necesare pentru a-i susține viața, iar anemia îi dă serios de furcă. În ultima lună a făcut 3 come hipoglicemice, vecine cu moartea. La spitalul din zona unde are domiciliul i s-a spus că nu mai are ce să-i facă, și după ce i-au administrat câteva pungi de sânge l-au trimis acasă. L-am adus în București, unde niște medici foarte mișto, atât ca oameni dar mai ales ca profesioniști, l-au re-echilibrat și i-au oferit, din nou, speranța că poate să continue să aibă grijă de cei doi copii ai lui. Fiind supra-aglomerat, spitalul din București a recomandat ca schema de tratament să fie administrată de spitalul de acasă. Medicii spitalelor au vorbit între ei și au căzut de acord asupra schemei de tratament care trebuie administrată și a fost nevoie să călătorim în Bulgaria să cumpărăm banala vitamină B12 de 1000 mg, pentru că la noi nu se găsește. Pentru vitamina D, a trebuit să dăm comandă în Germania, pentru că nici pe aceasta nu a fost chip să o găsim pe aici.

Săptămâna trecută, de cum a ajuns acasă, fratele meu s-a prezentat la medicul de familie pentru a cere obligatoria trimitere, fără de care decontarea cheltuielilor de internare nu prea este posibilă. La cabinet, lume multă cu diverse probleme. Medicul de familie la care fratele meu era înscris avea o problemă de familie și era înlocuit de o colegă. Frate-meu se așază la rând și a așteptat să fie preluat, chiar dacă era obosit, nemâncat și cu glicemia deja sus. După o oră, asistenta vine și-l întreabă cu ce poate să-l ajute. Fratele meu îi explica că are nevoie de o trimitere către secția de hematologie a spitalului județean, îi arată documentele medicale de la București care-l trimiteau pentru continuarea tratamentului la spitalul la care este arondat și îi spune că medicii de la Galați îl așteaptă în cel mai scurt timp. Pentru ca tratamentul să fie însă decontat, are nevoie de trimiterea de la medicul de familie pe care o solicită, chiar dacă nu a avut timp să se programeze. Stânjenit, își oferă scuzele pentru situație. Asistenta zâmbește, ia documentele și cardul de sănătate, și promite că revine în câteva minute cu trimiterea.

„Da’ dumneavoastră nu știți să vă programați?”, zice doctorița, pe un ton nervos, ieșind val-vârtej din cabinet.

„Vă rog să mă scuzați, doamna doctor, însă vin direct de la București și de aici mă duc la spitalul județean să-mi continue tratamentul. Știți, nu am știut numărul de telefon…..”

„Scuze, scuze si iar scuze! Programareaaaaa! Unde e? O ai? Așa sunteți voi, țiganii! M-am săturat de voi până peste cap! Nu aveți respect pentru nimic!” începe sa urle doctorița.

„Doamna doctor, aici sunt în calitate de pacient și etnia mea nu este relevantă! Vă rog să-mi dați trimiterea! Chiar nu vreau să vă deranjez și nici nu doresc să-mi fac rău….”

„Nu dau nimic! Fără programare, nu dau nimic! Toți țiganii vor la spital, dom’le, și eu trebuie să le dau hârtii!”

„ De ce îi vorbiți așa, doamna doctor? Băiatul este bolnav și dumneavoastră ați depus un jurământ!” zise o doamnă de la rând. „Băiatul a stat la rând, chiar dacă are branula pusă la mână. Si el v-a vorbit frumos!”

„Mai lăsați-mă cu jurământul ăsta!” zise slujitoarea lui Hipocrate. „Nu-i dau, și gata! Îl programez peste o săptămână! Dacă vrea, bine de bine! Dacă nu, să plece de aici, că oricum nu-mi face plăcere să-l văd!” Și intră în cabinet, trântind ușa.

Umilit și cu glicemia super-ridicată, fratele meu sună la 112. Explică situația și cere intervenția Poliției. În 15 minute un echipaj al Poliției își face apariția, stă de vorbă cu frate-meu și intră în cabinet. Peste alte 10 minute, unul dintre ofițeri iese și întreabă dacă sunt martori la incident. Câțiva oameni ridică mâna și dau declarații în care explică ceea ce am povestit mai sus. Polițistul le spune martorilor că doamna doctor a susținut că „pacientul a fost recalcitrant și că a amenințat-o”, lucru care este infirmat de toți cei prezenți. Glicemia fratelui meu era deja la 450.

Peste alte 5 minute, asistenta vine cu trimiterea: „Iertare pentru tot! Duceți-vă, domnule Duminică, și aveți grijă de dumneavoastră! Mamăăă, ce rasistă! Numai ce-i dau ăștia 500 de lei amendă pentru discriminare!”.

Lumea, izbucnește în aplauze. Frate-meu în plâns! Pentru el, a fost doar o nouă zi in care a fost umilit. Si asta doar pentru că vrea să trăiască!