„ Apuripu-ripu/A murit Dumitru/Pe-o scândura lată/Cu sula sculată!”

Era doar unul dintre cântecele pe care tatăl meu le cânta în timp ce dansa, spre amuzamentul trecătorilor, atunci când era mic. Era o alta formă de cerșit, una mult mai soft, care în ziua de asta se numește street-art sau entertainment. Rezultatul era același: la 4 ani, câștiga ceva bani pentru a putea să-și ajute familia.

Moartea tatălui său, imediat după ce s-a întors rănit de pe frontul de est, coroborat cu ascuțirea sentimentului de supraviețuire pe care l-au câștigat in perioada cat au fost deportați in Transnistria, făcuse ca ceea ce mai rămăsese din familia lui să fie dispusă să exploateze orice resursă marginală pentru a supraviețui. Nu mai știau de „rușine” și nici nu-i interesa ce zice lumea. Cei doi ani petrecuți în iadul de la Bug îi transformase în niște umbre a ceea ce fuseseră odată.

Înainte de război fuseseră niște oameni tare mândri. Bunicul făcea afaceri cu porci cu un patron din București care deținea o fabrica de mezeluri, și periodic livra sute de porci către abatorul deținut de acesta. În plus, meșteșugul de fierar pe care îl transformase în arta îl făcuse destul de cunoscut în zonă și comenzile avute asigurau un venit considerabil întregii familii. Cumpărase o casă foarte mare, pe strada Posta Veche, și douăsprezece din cele douăzecișipatru de camere ale imobilului erau închiriate. Își trimisese toți cei 7 copii la școală, să învețe carte, și să ajungă oameni mari.

După ce a fost înrolat pe front, parte din familia lui a fost deportata din greșeală, jandarmii confundând două familii Duminică. Gurile rele spun că cei care doreau să preia afacerile bunicului au plătit destul de mult să scape definitiv de ai mei din Galați. Într-o dimineața au venit jandarmii, i-au luat și i-au dus, întreaga lor avere fiind confiscată. Au urmat doi ani de iad, de unde s-au întors doar o parte. Bucuria vieții lor de dinainte nu a mai existat niciodată.

Tata avea doar cinci ani atunci când a rămas orfan de tata, bunicul fiind adus acasă rănit de pe front. Nu mai aveau casă și au locuit, o perioadă, in grajdul unde unchiului tatălui meu ținea caii. Bunica muncea cu ziua, „la cocoane”, si încerca să supraviețuiască alături de cei 7 copii. Toți au renunțat la scoală, mai puțin cel mic, respectiv tata. Tata a iubit caii întreaga lui viață.

Perioada sărbătorilor de iarna era, poate cea mai veselă perioadă a anului și „colindatul” devenise o meserie. Se mergea prin târg, se dansa „apuripu-ripu”, bunica ajuta „cocoanele” la făcut curățenie și așa puteau să strângă ceva bănuți care să-i ajute să treacă peste iarnă. Nu mai zâmbeau și uitaseră ce însemnă să te bucuri de Crăciun. Colindul era doar un instrument folosit zilnic „la muncă”, pe care trebuia să-l performezi cât mai bine. Nimic despre tresărire sau despre suflet. Era doar un job.

Când tata a împlinit 14 ani, bunica a plecat lângă bunicul. Tata a renunțat la școală și un vecin l-a ajutat să se angajeze la forjă, acolo unde le aducea apă muncitorilor. Nu a mai cântat colinde, și nici „apuripu-ripu”. Doar încerca să răzbată în viată.

Când am crescut mari noi, copii lui, ne lua în fiecare an de sărbători și mergea să-și colinde familia. Petreceam câteva ore pe la neamuri cântând și se întorcea acasă destul de cherchelit însă cu un zâmbet care-i acoperea toată fața. Frații lui ne așteptau și venirea noastră era însoțita de chiote de bucurie. Ieșeau și cântau cu noi, și toată curtea se transforma într-un cor uriaș. Ne cântam nouă, în casă nemaifiind altcineva să asculte, toți ai casei fiind cântăreți și gazde în același timp. Eram „plătiți” cu bucurie, cu râsete, cu strângeri în brațe și cu sentimentul că familia iți este aproape. Mândria lui era să fie înconjurat de cei patru băieți ai lui, de care era tare mândru. Reușise sa facă cu noi ceea ce și tatăl lui își dorise își dorise să facă cu ei: să ne crească mândri, drepți, cu principii, să ne dea la școală și să ajungem OAMENI.

Și să se bucure de familie, în liniște și pace!