M-am născut a doua zi după sărbătoarea Bunei-Vestiri a anului 1977.
Pentru ai mei, faptul că m-am născut sănătos și că eram băiat au fost
cele mai bune vești, eu fiind cel care trebuia să-l înlocuiesc pe cel
mai mare frate al meu care, cu numai 9 luni inainte, trecute la cele
veșnice. Numele lui a devenit și numele meu, și pe mine m-au iubit cât
pentru doi. Părintii mei m-au învățat ce înseamnă iubirea
necondiționată, sacrificiul pentru cei dragi și respectul. Pe care
trebuie să-l oferi pentru a-l primi.

Am încercat să fiu, și sper c-am și reușit, un copil cuminte care nu a
generat probleme nici familiei, nici celor din jur. În toate copilăria
mea, nu-mi aduc aminte să fi bătut pe cineva, însă mi-aduc aminte că
mi-am luat-o de câteva ori. De fapt, nu-mi aduc în toată viața mea, să
(mă) fi bătut vreodată. Nu am băut peste măsură (bine, peste măsură),
nu am furat (decât inimi), nu am pierdul nopțile prin discoteci și nu am
intrat în găști de cartier, cu toate că aș fi avut unde și mulți din
jurul meu au făcut-o. Ai mei m-au îndrumat spre drumul decenței, muncii
și cinstei pe care și ai mei au mers. Nu știu cât mi-a reușit și sper să
nu-i fi făcut de rușine. Alături, drept sprijin și support, mi-au fost
prietenii copilăriei mei, cei ce-mi sunt ”familie” de 40 de ani.

Tinerețea mi-a fost destul de ”scurtă” și plină de provocări. Am muncit
mult, poate de două ori mai mult decat alții care au ajuns în acelasi
punct în care eu mă aflu. Pentru că, pe lângă provocările generate de
starea materială a familiei, a trebuit să fac față și celor care nu au
reușit să treacă peste imaginea pe care ei o au față de țigani și nu au
încercat să mă evalueze și să mă judece pentru ceea ce fac și sunt,
oferindu-mi mostre de rasism și de nimicnicie umană. Am strâns din dinți
și m-am ancorat în cei foarte puțini oameni din jurul meu care mi-au
arătat cât de frumoasă și placută poate fi viața când cineva nu te
judecă pentru limitele pe care el însuși le are. Cu ei sunt prieten de
20 de ani și sper să rămânem aproape până când Bunul ne va chema în
grădina Lui.

Acum vreo 10 ani, m-am imbolnăvit. O boală ciudată care nu te omoară
direct dar care te obligă să fii într-un continuu dans cu ea. Nu m-am
tânguit și nici nu m-am speriat, ci am încercat, ca de atunci, să mă
bucur de viață mai abitir decât o făceam înainte. Și să mă bucur de tot
ceea ce El mi-a oferit. Pentru cei din jurul meu însă nu a fost, și nici
nu este, ușor.

Acela a fost momentul care mi s-a arătat, încă o dată, cât de tare-mi
zâmbește Universul. Oamenii care mă înconjoară mi-au fost aproape și
m-au ajutat să văd că acolo unde ceva se termină, întotdeauna începe
altceva. Că așa cum există durere, există și bucurie si că nu ai cum să
înțelegi ce înseamnă bucuria până când nu explorezi și abisurile
nefericirii. Și că frumusețea acelui ”altceva” care va veni depinde de
ceea ce fac, de răbdarea pe care am am și mai ales de capacitatea de a
învăța din propriile greșeli. Am (re)înțeles cât de frumoasă este viața
și cât de proști suntem pentru că nu știm s-o trăim! Așa că eu am ales,
și voi alege, ca sufletul să-mi trăiască la maximul lui potențial.

Criza asta mă face să-mi doresc și mai tare să mă bucur de viață. Să mă
bucur de zâmbete, fioruri și trăiri, să-mi doresc să-mi creez clipe
frumoase și să pot aduce aceleași lucruri celor din jurul meu. Izolarea
nu mă face să mă simt singur. Pentru că nu sunt. În viața asta, niciunul
dintre noi nu am fost vreodată singuri. Doar că unii au ales să vadă
ceea ce nu au, și să se-nsigureze, în loc să vadă posibilitățile date de
tot ceea ce au.

Ieri dimineață a trebuit să ies din casă și să mă duc la medic să-mi
ridic rețeta și medicamentele. Păsările cerului brăzdau norii și se
bucurau de umbra de soare care mijea văzduhul. Uitându-mă spre ele, un
gând mi-a zâmbit în conștiintă: ”De data asta noi suntem în colivie și
ele sunt libere!”.

I-am mulțumit lui Dumnezeu. Pentru că nu sunt singur și pentru că am
prieteni. Pentru că Dumnezeu mi-a dăruit o colivie suficient de mare
încât să fie loc pentru foarte mulți oameni care-și împart gândurile,
emoțiile și trăirile cu mine. Pentru că, în cei 43 de ani de viață, L-am
simțit direct sau prin oamenii care mânați de El mi-au arătat ce
înseamnă familia, bucuria și prietenia. Pentru că, pe lângă present, am
la dispoziție viitorul. Și pentru că el va arăta așa cum îl construiesc
eu.