În uzul comun, termenului de ”cultură” i se asociază înțelesuri care țin de obiceiurile de consum ale mâncării, artei și muzicii. De foarte multe ori, specificitatea unei națiuni este dată și de aceste elemente, tocmai de aceea atunci când vizităm alte locuri decât cele natale, pentru a înțelege mai bine poporul a cărei țară tocmai o vizităm, trecem în revistă cele trei elemente mai sus menționate.
Sociologia ne oferă o definiție pe cât de largă, pe atât de simplă: orice se transmite non-genetic, este parte a culturii. Cu alte cuvinte, modul în relaționăm cu părinții, cu vecinii, cu minoritățile, viața religioasă, comportamentele, atitudinile și valorile pe care le avem în familie și în societate, etc, sunt, și definesc, cultura acelei societăți.
Cultura românească nu este, în niciun caz, o cultură ”pură”, așa cum este prezentată de naționaliști-extremiștii trecuți și actuali. De fapt, nici nu cred că mai există așa ceva undeva în lume (poate doar în comunitățile izolate de aborigeni din zona Amazoniei care nu au intrat în contact cu nici-o altă civilizație), pentru simplul motiv că globalizarea a adus cu sine și un schimb al elementelor culturale specifice. Astfel, bucătăria orientală a ”împrumutat” condimente occidentului, O-zone a făcut furori în Japonia și nimeni nu mai crede că Picasso nu este o valoare artistică a întregii umanități.
Ceea ce noi definim drept cultură română actuală este, în fapt, o îmbinare a unor elemente specifice unor națiuni și popoare cu care acest spațiu a intrat în contact, ”negociate” cu ceea ce populația autohtonă promova drept element identitar. Astfel, în ciuda faptului că au origini turcești, sarmalele și chiftelele au devenit mâncăruri cu care ne mândrim în fața străinilor, Transilvania are un stil de construcție al caselor profund diferit față de Regat și muzicile tradițional-populare combină elemente bulgărești, sârbești, maghiare, etc, în funcție de regiunea geografică.
Există totuși o minoritate care, mai mult decât să influențeze, a contribuit la păstrarea și dezvoltarea identității culturale românești, și aceea este minoritatea romilor.
În cele ce urmează, voi încerca să explic pe scurt în ce a constat contribuția romilor la cultura românească, așa cum o definim noi actual:
CONTRIBUȚIA ROMILOR ÎN TEATRU
Primii embrioni a ceea ce reprezintă arta teatrală românească sunt măscăricii pe care îi găsim menționați în hrisoavele curții lui Petru Cercel de la sfârșitul secolul XVI. Aleși exclusiv din rândul robilor romi, măscăricii au dăinuit, relativ cu aceleași roluri, până pe la finele secolului XIX, fiind consemnați și de I.L Caragiale într-un articol publicat în 1895[1]:
”(….) orice boier care se respectă mai avea încă un alt slujbaș intelectual, tot atât de neapărat unei curți boierești cu întinse relații sociale. Pe atunci, când nu se pomenea de viață publică și când elita socială și high-life se numea protipendadă, boierul, în loc de Capșa și de Bar, avea sindrofie și chefuri acasă, numa-n ișlicel și-n meși; în loc de Hugo, avea un taraf de lăutari și un măscărici.
Slujba acestuia era să spuie caraghioslâcuri la chef, să păcălescă pe musafiri și chiar pe stăpânu-său și să spună pe grecește cocoanelor ceea ce damele aud azi pe franțuzește la Hugo.
Dar în afară de această îndatorire artistică, măscăricii, recrutați mai totdeauna dintre robi, pe lângă că mai făceau boierului și servicii intime la împrejurări sentimentale, aveau și o sarcină politico-socială.
Când boierul avea necaz pe cineva, când era mahmur din cine știe ce pricină, când era scârbit până în suflet că l-a scos vodă de la ipolipsis, atunci punea pe măscărici la poarta curții să pândească pe rival sau pe prietenii ori simpaticii acestuia, să le dea cu huideo, să le arunce murdării și să-i înjure năstrușnic. (….)”
Cercetând scrierile călătorilor străini care vizitau Muntenia, Lelioara Zamani ne spune chiar că ”domnitorii fanarioți aveau și câte un măscărici sau doi la curte, care îi desfăta pe ei și boierii lor cu glume și giumbușlucuri, susținând adesea adevărate spectacole, îndeosebi cu farsa turcească numită „caraghioz” – care era un joc de marionete (Șăineanu, 1900, CLXX)”[2].
Odată cu accesul tinerilor boieri din Moldova și Valahia la programele de studii superioare oferite de universitățile din Paris, Berlin și Viena, spațiul românesc începe să intre în contact cu modelul cultural occidental. Astfel, unele locații (de genul hanuri) oferă spectacole de teatru unde trupe occidentale de actori încep să vină și să joace, până când Vodă Caragea construiește, în 1818, primul teatru din spațiul românesc (Teatrul de la Cișmeaua Roșie”). Din cauza statului lor de robi, măscăricii romi nu pot juca pe o scenă de teatru, devenind etalonului trecutului de care societatea modernă dorește să uite cât mai repede. Singura zonă în care aceștia se mai pot exprima, sunt bâlciurile și târgurile populare, unde reușesc, prin jocul de actorie, mânuire a păpușilor și diverse scamatorii, să distreze lumea. Poate cel mai celebru personaj din teatrul popular pe care spațiul românesc îl are (Vasilache), era de fapt, conform spuselor lui Alecsandri, ”Vasilake Țiganul” ”Astfel, Shakespeare a nemurit pe Falstaff, Moliere pe Tartuffe, Cervantes pe Don Quijote etc. Astfel, poporul italian a încarnat grotescul în Pulcinello, francezul în Guignol, românul în Vasilake Ţiganul, ruşii în Hagi Alvat etc.“.[3]
Măscăricii romi robi au fost primii actori profesioniști din spațiul românesc. Din păcate, contribuția lor este, de cele mai multe ori, uitată de cei care ar trebui să o consemneze.
ARTA CULINARĂ
Robii romi erau la dispoziția deținătorului pentru a face toate activitățile casnice și de distracție ale vremurilor (bucătari, curătenie, doici, îngrijitori de animale, cafegii, lăutari, măscărici și circari).
Din dorința de a face o impresie cât mai bună la ospățurile pe care le organizau, mulți boieri investeau sume destul de mari pentru a-și instrui bucătarii romi la Istanbul (pâna la finele secolului XVIII), sau chiar la Paris. De la Istanbul, bucatarii robi romi au învățat să facă sarmale și chiftele și de la Paris, coq-au-vin.
Odată întorși acasă de la studiile din domeniul gastronomic, munca lor era de a găsi armonia între ceea ce au învățat la marile școli de bucătari ale vremurilor și gustul pe care-l apreciau localnicii. Ceea ce unii făceau, fiind ceea ce astazi am numi ”chef”.
Poate cea mai cunoscută poveste a unui ”chef” de la începutul secolului XIX, este cea a lui Dincă, tânarul bucătar rom al Cucoanei Profirița, mătușa domnitorului Alexandru Ipsilanti:
“Cucoana Profirița nu pierduse mania de a prânzuri și de a vedea multă lumea la masă, și când avea un bucătar atât de măiestru, avea și mijlocul a-și satisface această plăcere, căci pentru masa bună totdeauna se găsesc doritori mulți. Apoi, când asculta laudele comesenilor cucoana Profirița nu se putea opri de a spune cu ce sacrificiuri de cheltuieli a putut forma un asemenea bucătar, capabil de a servi chiar pe împărați cu mulțămire. Ea spunea cum îl cheamă; la finele mesei îl chema și-l arăta la lumea sa șu surâdea cu plăcere când auze mai ales pe dame zicând: el quel joli garcon!
Însuși domnitorul, care era nepot cucoanei Profirița și care era un bun mâncău, venea nepoftit la mesele suculente ale mătușei sale și atât se simțea de mulțămit, încât după masa cerea să vină bucătarul , pe care după ce-l vedea, îl bătea pe umeri, și-l gratifica totdeauna cu galbeni și irmilici de aur[4]”.
Prin ceea ce reușea să facă în bucătărie, Dincă era considerat unul dintre marii bucătari ai vremurilor și trata ca atare:
„Putea, bunăoară, Louis-Ettienne Maynard, franțuzul bucătar al lui Alexandru Vodă Ipsilante să servească la masa domnească cine știe ce sosuri verzi, galbene, fistichii sau albastre, când Dincă – țiganul făcea o mâncare de «clapon cu cocanari» sau clapon, mă rog, cu migdale de Ţarigrad, lăsau boierii toate sosurile şi toate combinaţiile francezului şi mâncau din mâncarea lui Dincă până când îi ridicau pe braţe”[5]
În Moldova, îl găsim, tot în aceeași periodă, pe ”chef” Iordache:
„Unul din aceste fenomene reprezentative de un pitoresc desăvârşit a fost bucătarul din Şerbeşti, (…)Peste toată forfota din jurul plitelor şi al cuptoarelor domnea figura oacheşă a lui Iordache, ţiganul, bucătar din moşi strămoşi, căci neam de neamul lui, atâţia câţi putea să-i numere privind în urmă-i, hrăniseră, ca şi dânsul, cinstite burţi ale multor generaţii de boieri Micleşti, stăpâni ai Şerbeştilor.
Iordache era meşter neîntrecut până şi în arta de a găti cea mai rafinată bucătărie franţuzească, fiincă el era dintre fii de bucătari de casă mare pe care stăpânii lor îi trimiseseră de tineri la şcoala celebrului „maitre queux” al Roznovanului de la Roznov”[6].
Un alt exemplu, ne face totuși să nu uităm bucătarilor robi romi în societate: „Amfitrionul își juca reputația și amorul propriu pe un fel de mâncare exotic sau pe un sos inedit: în vremea Regulamentului Organic (1832 -1835), un mare boier muntean și-a împușcat bucătarul țigan și a decapitat pe ajutorul lui deoarece îi rataseră o mâncare rară și scumpă” [7]
Ce ar fi fost bucătăria românească fară contribuția robilor bucătari romi? Nu aș putea să spun, însă aș putea paria că ar fi fost cu totul alta decât cea cu care ne mândrim acum…
MUZICĂ
De la mijlocul secolului XVI, studiind documentele vremurilor se observă că deținătorii încep să tranzacționeze, cu sume mult mai mari decât pentru oricare alt bun aflat în posesia lor, o anume categorie de robi: lăutarii. Mai mult chiar, pentru a deprinde muzica vremurilor, le tocmesc instructor turci, ba chiar îi trimit la Stambul să înete cântecele otomane. Totul pentru a intra în grațiile turcilor care aveau o influiență majoră în treburile statului în momentul în care aceștia le treceau pragul, la ospățuri.
Romii robi au trebuit să-și uite propria muzică și să cânte ceea ce dorea cel care-l stăpânea. Dacă o facea bine, trăia și el bine. Dacă nu era pe placul deținătorului, pedepsele dure erau ale lui. Așa ca el exersa mult, și ”inventa” melodii care ar fi fost pe placul celui care putea să facă diferența între o viață bună și chin.
A vorbi despre contribuția romilor în păstrarea folclorului românesc este, poate, cel mai la simplu, pentru că aici avem cei 500 de ani de robie în care acesta meserie era făcută doar de robii romi. Performanța lor era chiar mai apreciată decât cea a tarafurilor aduse de la Istanbul, pentru simplul motiv că cele ale robilor romi reușeau să pună laolaltă melosul oriental cu ”inima albastră” a localnicilor. Mulți lăutari romi au devenit atât de celebri încât erau starurile vremurilor, și se organizau turnee pentru ca lumea bună să-i poată auzi și vedea. Barbu Lăutaru a fost printre ei care au primit, în dar, chiar și libertatea.
Prima orchestră radio de folclor pe care România a avut-o a fost realizată de activistul rom Grigoraș Dinicu, și printre cele mai mari nume ale folclorului românesc, se regăsesc foarte mulți interpreți care sunt de etnie romă. Chiar și cei care studiau muzica cultă (ex: Ciprian Porumbescu, George Enescu) au recunoscut că-și luau seva din muzica cântată de romi (în cazul lui Porumbescu este vorba despre Grigore Vindereu), Enescu spunând că „Lor, ţiganilor, să le mulţumim că ne-au păstrat muzica, această comoară ce abia acum o preţuim; numai dânşii
ne-au desgropat-o, au trecut-o şi dat-o în păstrare din tată în fiu, cu acea grijă sfântă ce o au pentru ce le e mai scump pe lume: muzica.”
Romii nu au cântat pentru că ”au muzica-n sânge”, ci pentru că au fost obligați să o facă vreo 500 de ani. Și pentru că trebuiau s-o facă foarte bine, în caz contrar primind, de mult prea multe ori, pedepse greu de imaginat.
Aș putea continua cu rolul pe care romii l-au avut în dezvoltarea economică a acestor regiuni, despre contribuția lor din războaiele pe care România le-a dus din 1877 până în prezent sau despre influenta limbii romani în ceea ce numim acum limba română modernă. Sper să o fac cu o altă ocazie.
Ceea ce mi-aș dori să înțelegem este că de vreo mie de ani romii și românii au trăit împreună, și au făcut, deopotrivă, ca România de azi să fie ceea ce este. Pentru că este țară noastră în care toți ne simțim acasă!
_____
[1] I.L Caragiale, 1895[1] în Gazeta Poporului, ”Măscărici și grămătici”, disponibil și la dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/gramatici-si-mascarici
[2] dr Lelioara Zamani, CEREMONII ȘI LOISIR LA BUCUREȘTI ÎN TIMPUL DOMNIILOR FANARIOTE, disponibil la bmim.muzeulbucurestiului.ro/fisiere/30-Bucuresti-Materiale-de-Istorie-si-Muzeografie-XXX-2016_212.pdf
[3] Vasile Alecsandri. Proză. Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1967, 526.
[4] Gheorghe Sion, Suvenire contimporane, ediție integrală, editura Polirom, 2014,
[5] G.I. Ionnescu-Gion în Istoria Bucureștilor, Ed. Fundația culturală Gheorghe Marin Speteanu, 1998
[6] Paul Emil Miclescu, din Bucureștii trăsurilor cu cai, Ed. Litera, 1985
[7] O lume într-o carte de bucate: manuscris din epoca brâncovenească, prefață și postfață de Ioana Constantinescu și studiu introductiv de Matei Cazacu, Editura Fundației Culturale Române, 1997