In fiecare an, la cursul meu de „Minorități si echitate” din cadrul Facultății de Sociologie si Asistenta Sociala îmi invit studenții sa facă un exercițiu de empatie. Prin intermediul unui eseu academic, fiecare trebuie sa încerce sa se pună in pielea unei persoane care aparține unei minorități care este țintă a prejudecaților si stereotipurilor, si sa analizeze cum se vede societatea noastră din acei papuci.

In acest an am avut aproape 60 de lucrări. Una mai buna decât alta. Lucrări care m-au dus in lumea celor ce aparțin minorităților etnice, sexuale si religioase, tinerilor si copiilor cu dizabilități dar si a veganilor sau a celor ce vin la noi in tara cu speranta unei vieți mai bune. Am citit lucrări care m-au făcut sa înțeleg mai bine atât resorturile care ne conduc spre discriminare cat si sentimentele pe care cei ce sunt „diferiți” le experimentează in momentul in care noi, „ceilalți”, le reamintim cat de anormali suntem pentru societatea noastră „perfecta”. Au făcut interviuri, au analizat, au cercetat si au scris cu mintea si cu sufletul.

Mulțumesc, Andreea, pentru ca mi-ai reamintit ca pentru a evolua, trebuie sa încercăm sa fim, măcar pentru câteva momente, celălalt!

„Sunt femeie și sunt heterosexuală. Probabil faptul că sunt femeie mi-a adus anumite dezavantaje de-lungul timpului însă faptul că sunt heterosexuală, cu siguranță nu m-a afectat într-un mod negativ. Trăim într-o societate în care suntem continuu etichetați în funcție de multiplele statusuri sociale pe care le deținem. Suntem judecați în funcție de ceea ce indivizii din jur văd, dar și în funcție de ceea ce ei nu văd.

Ce sunt totuși statusurile sociale, aceste titluri în funcție de care suntem priviți într-un mod sau în altul? Statusul social reprezintă ” poziția unui individ în structura de poziții din cadrul unui grup, a unei organizații sau a societății în general. Dată fiind apartenența multiplă simultană a unui individ la grupuri sociale/ grupări mai largi și organizații diverse, o persoană poate deține mai multe statusuri în același moment. ” (Vlăsceanu, Beciu and Chelcea, 2011) Multe dintre aceste statusuri sunt atribuite la naștere și nu le putem schimba, în timp ce altele sunt rezultatele propriilor noastre acțiuni. Societatea pe de altă parte, le tratează pe toate aceste statusuri pe care simultan le deținem, ca fiind o alegere personală, când uneori nu este nici măcar pe aproape. Nu am ales să mă nasc femeie, la fel cum nu am ales să fiu heterosexuală. În schimb am ales să urmez o facultate, de aceea sunt studentă, am ales să mă implic în anumite grupuri și organizații.

Tuturor acestor statusuri le corespund anumite roluri sociale, acestea reprezentând ” așteptări cu privire la comportamentele și obligațiile asociate fiecărui tip de status, iar aceste așteptări si obligații descriu rolurile sociale ale indivizilor.” (Vlăsceanu, Beciu and Chelcea, 2011)În funcție de statusurile pe care le deținem la un anumit moment și care sunt relevante pentru o situație dată, cei din jurul nostru se așteaptă să ne comportăm într-un anumit mod. Uneori însă confundă rolul de gen cu rolul asociat orientării sexuale. În societatea românească contemporană, faptul că sunt femeie reprezintă automat faptul că sunt interesată de bărbați, în același mod în care faptul că ești bărbat reprezintă automat faptul că ești interesat de femei. Acest lucru însă, nu este general valabil, sexualitatea, precum orientarea sexuală fiind mai degrabă un spectru decât o etichetă clar delimitată.

Aș vrea să încerc să fac abstracție de faptul că sunt heterosexuală pentru a putea înțelege cu ce se confruntă cei ce au altă orientare sexuală. Așadar, pentru următoarele rânduri, pentru următoarele pagini, sunt femeie și sunt homosexuală.

Încă din timpul socializării primare, obișnuiam să aud povești despre prinți și prințese, despre un el și o ea, care doboară obstacole împreună sau călătoresc peste mări și țări. Despre el care este puternic și o salvează pe ea, despre modul în care această iubire utopic portretizată ar trebui să reprezinte scopul fiecărei fete, un prinț pe un cal alb, gata să salveze prințesa la ananghie. Ce vis frumos. Multiple remarci despre cum o femeie trebuie să se facă întotdeauna dezirabilă și întotdeauna pentru un bărbat.

O situație prescrisă, nimeni nu te întreabă vreodată ce anume îți dorești din acest punct de vedere,e o asumpție care nu acceptă o contrazicere, e prescris, e natural, e normal, e așa cum ar trebui să fie, nimic altceva nu este valid, iar existența mea este o greșeală. Femeile sunt făcute pentru a fi cu bărbații, așa ni se spune. Bărbații sunt făcuți pentru a fii cu femei. Orice altceva este anormal, este greșit, este interzis, este un păcat, este jenant, este teribil, este inadmisibil. Asta mi s-a spus din totdeauna. Poveștile mi-au spus asta, precum desenele animate pe care le urmăream cu o consecvență uimitoare, precum cărțile pe care le citeam, manualele, revistele, televizorul, știrile, reclamele, tot. Într-o astfel de situație este greu să nu te întrebi, de ce ești tu diferită? De ce sunt eu greșită?

De ce existența mea nu este validă?

Am crescut mai apoi, am ajuns la școală, iar toate fetele din jurul meu erau interesate de băieți, iar băieții erau la rândul lor interesați de ele. Părea ceva ce se întâmpla natural, pubertate, hormoni, emoții. Speram cumva că mi se va întâmpla și mie, speram că voi fi și eu luată prin surprindere într-o zi de faptul că simpatizez vreuna dintre cunoștințele mele de gen masculin. Nu s-a întâmplat niciodată totuși, lucru ce îmi provoca o și mai mare frustrare, o și mai mare anxietate. Nu înțelegeam de ce dacă această atracție față de sexul opus este definitorie pentru rasa umană, de ce nu o împărtășesc și eu? Prea multe întrebări și prea puține răspunsuri.

Cred că apogeul confuziei mele a fost determinat de momentul în care am sărutat pentru prima dată o fată. Jucam acel joc pe care cu toții l-am trăit, plin de emoții și anxietate, în care o sticlă mai goală sau mai plină decide pe cine ar trebui să săruți. Acela a fost momentul în care am realizat că tot ceea ce se spune despre atracția incontestabilă dintre un bărbat și o femeie, poate fi simțit și în alt mod, între două femei, iar tot acela a fost momentul în care m-am urât pentru ceea ce am simțit, în care sentimentele și revelația conștientizării îmi atârnau atât de greu pe umeri, încât nu credeam că voi putea vreodată să mai fac vreo mișcare.

Am putut însă, m-am mișcat și am trecut mai departe având fantoma emoției și a vinei asociate acelui prim sărut alături de mine continuu. În mintea mea de adolescentă, trebuia să existe ceva ce mă face pe mine diferită, un factor ce cauzează faptul că eu sunt așa. Însă nu mă puteam opri în același timp din a mă întreba ce îi face pe oamenii ”normali”să fie în modul în care sunt, ce-mi lipsește mie, ce am eu de nu sunt completă, de ce sunt defectă?

Am decis că nu îmi pot trăi viața încercând să mă încadrez continuu în tipare prestabilite. Așa că am început să îmi asum identitatea pe care o am, acest status social înnăscut. M-am confruntat cu o serie de întrebări ofensatoare, remarci discriminatorii și situații inconfortabile. Cred că întrebarea mea preferată este ” Care dintre voi este femeia și care bărbatul?” E un enunț interesant având în vedre faptul că a fi o femeie homosexuală nu include nici un bărbat în ecuație, exact aceasta este ideea. Am fost întrebată de nenumărate dacă urăsc bărbații sau dacă am fost abuzată, de parcă singura modalitate prin care poți fi homosexuală este dacă ceva rău ți s-a întâmplat, altfel nici o persoană normală nu ar fi așa. Homosexualitatea nu e ceva ce mi s-a întâmplat, e ceva ce sunt, însă cei din jurul meu încearcă să îmi explice existența doar prin prisma sexului opus, al standardului social, al rolului asociat statusului meu de femeie.

Cel mai tare doare să-i vezi pe cei din jurul tău dezbătând pe baza originii orientării tale sexuale, să auzi cum o întreagă societate discută despre ce drepturi ar trebui să ai, despre modalitățile acceptabile pentru tine de a-ți manifesta afecțiunea față de partenera ta, despre cum ar trebui să fii numită, despre cum se desfășoară o astfel de relație, despre tot. Întreaga societate argumentează existența mea personală precum și termenii în care aceasta ar trebui să fie efectuată.

6 și 7 Octombrie 2018. Referendumul pentru redefinirea căsătoriei. Trei milioane de semnături pentru a declara cât mai clar că eu nu am și nu voi avea niciodată aceleași drepturi precum ceilalți. Probabil trei milioane de postări pe rețelele de socializare, de știri, de reportaje despre cum modul meu de viață e greșit, e toxic, e anormal. Acela a fost momentul, atunci am răbufnit în plâns în interiorul meu, să trăiești într-o țară în care numeroase resurse și numeroși indivizi se mobilizează pentru a încerca să-ți demonstreze toate aceste, nu este un sentiment plăcut. Fiecare discuție care se derula în jurul meu ajunge cumva în acest punct, în încercarea de a determina dacă este corect sau nu ceea ce fac eu, dacă este moral, dacă este normal, dacă am dreptul ca tipul de căsătorie, tipul de relație pe care îl pot forma să fie recunoscut legal sau nu. Tot ce puteam gândi în acele clipe este că toate aceste discuții în sine, indiferent de care parte erau situate, erau greșite din principiu. Mai presus de toate sunt om. Orientarea mea sexuală nu mă definește. Drepturile mele nu ar trebui discutate, dezbătute, votate.

Acele două zile au fost un chin. Verificam continuu situația voturilor, situația prezenței la vot. Era un act de masochism necesar. Simțeam nevoia să văd modul în care societatea românească reacționează la un astfel de abuz la adresa drepturilor omului. Era un act greșit din principiu organizarea acestuia, deoarece în sine nu dispuneam de acest drept la acel moment. Scopul lui era acela de a se asigura că nu voi dispune nici în viitor. Moment după moment, eram totuși fericită să văd că acest referendum eșuează, că pentru fiecare dintre acele trei milioane de persoane pentru care eu sunt diferită, inferioară, nedemnă de un drept al omului, există cel puțin de două ori mai multe persoane care nu mă situează mai prejos.

Acel moment m-a făcut să realizez că societatea se schimbă, societatea românească chiar se schimbă, iar direcția în care o ia este una bună. Nu a acoperit însă toate momentele în care persoanele din jurul meu m-au făcut să mă simt mai prejos, în care sistemul educațional, media, nu au susținut progresul către conștientizarea faptului că există mai multe orientări sexuale. Nu a șters cu buretele fiecare poveste pe care am auzit-o despre cum ar trebui să fie o femeie și pe cine ar trebui aceasta să placă, nici momentele în care mi-am auzit rudele, prietenii, cunoștințele, profesorii, vorbind despre cum homosexualitatea este o greșeală, precum nici continua vină pe care acest întreg sistem social te face să o resimți pentru ceea ce ești, pentru un simplu lucru diferit. Însă a fost un moment bun, pentru că indiferent dacă eșuarea referendumului nu schimba nimic, a schimbat de fapt multe. Foarte mulți oameni au început să realizeze răul pe care un astfel de sistem în care indivizii sunt clasificați în funcție de anumite statusuri ce nu pot fi schimbate îl poate provoca.

A fi o femeie homosexuală în România înseamnă a fi invizibilă. Exiști doar prin prisma aceea ce nu ești. Fiecare instituție socială cu care m-am întâlnit mi-a demonstrat același lucru. Școala, liceul, mass-media, poveștile, jucăriile, tot. Într-o societate patriarhală încă, precum România este, existența unei femei homosexuale nu poate fi înțeleasă tocmai prin prisma incapacității ei de a contribui la perpetuare sistemului. Astfel sunt doar o serie de stereotipuri, nimic mai mult. Sunt o femeie care probabil a fost abuzată, o femeie care urăște bărbații, o perversă din punct de vedere sexual pentru că nu respect ordinea naturală, o păcătoasă pentru că nu respect cuvântul domnului, sunt bolnavă pentru că doar oamenii bolnavi pot fi homosexuali. Sunt orice înafara de mine. De altfel trăiesc în funcție de termeni și condiții, nu am dreptul să îmi sărut partenera pentru că este respingător, poate doar dacă fac asta în fața unui bărbat, atunci ar putea fi dezirabil, nu am dreptul să mă căsătoresc pentru că o astfel de legătură poate fi doar între un bărbat și o femeie, precum nu am dreptul nici să adopt vreodată un copil împreună cu partenera mea pentru că l-aș distruge, i-aș contamina mintea cu toate aceste lucruri rele din care este formată a mea. Nu am dreptul să fiu eu pentru că nu sunt la fel. Sunt suma experiențelor mele, a oamenilor pe care i-am cunoscut, a tot ceea ce am făcut, însă sunt invizibilă pentru că sunt redusă, minimizată la un singur element. Sunt homosexuală. Știu sigur că schimbarea a început, eșecul referendumului a fost un punct de pornire către o societate, poate cândva, egală. Și sper ca într-o zi, să fiu eu, mai mult decât să fiu suma stereotipurilor despre mine.

Sunt femeie și sunt heterosexuală. Nu aș putea vreodată să susțin că înțeleg complet ceea ce ar putea simți o altă eu – homosexuală. Pot doar încerca. Știu doar că încerc să rezonez, să ascult, să înțeleg și să-i susțin pe toți oamenii indiferent de orientarea sexuală, genul, etnia sau rasa pe care o au. România este o țară încă puternic divizată în funcție de aceste criterii, iar singura modalitate prin care o putem schimba, singurul mod prin care putem evolua, este să încercăm să fim, măcar pentru câteva pagini, celălalt.”