Episodul 1: Tata avea doar cinci ani atunci când a rămas fără de tată. Nu mai aveau casă si au locuit, o perioadă, in grajdul unde unchiului lor ținea caii. Bunica muncea cu ziua, „la cocoane”, si încerca să supraviețuiască alături de cei 6 copii. Toți au renunțat la scoală, mai puțin cel mic, respectiv tata. Tata a iubit caii întreaga lui viată.

Perioada sărbătorilor de iarna era, poate cea mai veselă perioadă a anului si „colindatul” devenise o meserie. Se mergea prin târg, se dansa „apuripu-ripu”, bunica ajuta „cocoanele” la făcut curățenie si putea să strângă ceva bănuți care să-i ajute să treacă peste iarnă. Nu mai zâmbeau si uitaseră ce însemna să te bucuri de colinde. Colindul era doar un instrument folosit zilnic „la munca”, pe care trebuia să-l performezi cat mai bine. Nimic despre tresărire sau despre suflet. Era doar un job.

Când tata a împlinit 14 ani, bunica a plecat lângă bunicu’. Tata a renunțat la scoală si un vecin l-a ajutat să se angajeze la forjă, acolo unde le aducea apa muncitorilor. Nu a mai cântat colinde si nici „apuripu-ripu”. Doar încerca să răzbată in viată.

Episodul 2: „Dacă ceva o să lipsească la muncă, la cine crezi ca o să se uite primul?”. Tatăl meu a lucrat 30 de ani in același loc. A început ca muncitor docher in port si a ieșit la pensie ca responsabil încărcări – descărcări. Ii trecea prin mana toată marfa pe care Romania o trimitea la export de la Galați, folosind Dunărea ca ruta de transport, si semnătura lui era precum pecetea lui Sfântu’ Petru.

Mai de toți colegii lui de muncă, si de toți cei ce îl cunoșteau, era considerat „prost” pentru ca nu „se descurca” așa cum o fac ei. Cei cu o funcție similara, si cu un acces identic la toate zonele de decizie, reușise să obțină averi considerabile in urma „afacerilor” făcute cu vaporenii dar, mai ales, ca urmare a „măsluirii” unor acte contabile si de expediție. Toată lumea din întreprindere știa ce se întâmpla, însă nimeni nu vorbea despre acest lucru. Să facă ceva in sensul de a opri, nici măcar nu se punea in discuție.

El lua doar salariul, la sfârșit de lună. Toata lumea din jurul nostru era sigură că are o mulțime de bani ascunși in saltea si, de câteva ori, a si fost chemat la Miliție sa dea declarații. Venea acasă trist si nu vorbea cu orele…. Nu a schimbat nimic la felul lui de a fi pentru că știa că dacă intra in cârdășie cu ei, el, tiganul, ar fi fost, in cazul de nevoie, țapul ispășitor. Știa că rețele lui de influenta erau prea mici si mai știa că ar fi trebuit să se uite in oglindă seara si să trăiască cu ce a făcut ziua. El fusese învățat ca tot ceea ce obține in viată trebuie să o facă prin muncă cinstită si la fel își învățase si proprii copii. Știa că tot ceea ce ne oferise nouă era mult mai important decât banii.

Episodul 3: Au trecut mulți ani in care inelul bunicului Ion era singurul lucru de valoare din casa noastră. Niciodată lipsurile nu l-au făcut pe tata sa se gândească la eventuala vânzare a inelului; se împrumutau de la vecini si când luat salariul dădeau banii înapoi, însă inelul cu piatra roșie rămânea acolo unde a fost dintotdeauna.

După al treilea an de încercări, reușesc să intru la facultate. Nu m-am bucurat pentru știam că ai mei nu au bani să mă ajute. Toata noaptea, de după aflare vestii că am fost admis, m-am gândit ce trebuie sa fac si nu prea aveam soluții. „Poate e mai simplu sa renunț”, mi-am zis șoptind in minte. Fulgerul asta m-a făcut să mă rog la Dumnezeu si mai tare pentru a alunga ispita gândului rău, conștient fiind ca ușor nu va fi si ca nimic de valoare nu se obține ușor. Dimineața, tatăl meu își scoate inelul de pe mana si mi-l da: „Du-te si vinde-l”. Eram tare supărat pe el pentru modul in care a considerat ca trebuie sa mă motiveze atunci când eram gara sa cedez, așa ca nu am gândit prea mult: l-am luat si l-am vândut. Dumnezeu si-a desăvârșit planul lui trimițând si alți îngeri sa mă ajute așa ca inelul cu piatra roșie a devenit sămânța împlinirii mele.

Peste alți ani, mi-am luat tatăl si l-am dus într-o bijuterie. „Te rog, alegeți ce vrei!” i-am spus, plecându-mi capul in fata lui. M-a pupat, mi-a zâmbit si si-a ales cel mai mic inel care exista in acel magazin. „Vezi, tata”, ne-a spus el atunci când am ieșit pe ușa magazinului, „asta înseamnă sa crești băieți!”. Atunci am înțeles ca niciodată inelul nu ne-a părăsit familia. Doar ca dintr-o bijuterie s-a transformat intr-o valoare care glorifica legătura ta cu propria-ti familie.

Episodul 4: „Știi ce nu am înțeles niciodată la tine?” întreb eu pe un ton liniștit. „Violenta ta fată de mama!”. Întrebarea mea îl ia ne nepregătite si îmi dau seama când ii văd ochii plini de lacrimi. Pune privirea in jos si ii aud respirația însoțită de un șuierat ca si cum cineva l-ar fi lovit in plex. Se încovoaie sub povara întrebării mele si încerca, parcă, să iasă din strânsoarea conștiinței. „Așa e! Atât am putut! Am greșit mult si tu să nu faci ca mine! Nu uita, însă, de unde am plecat!”

„Atât am putut” îmi răsuna in urechi! Auzisem poveștile lui in care bunicul o lega pe bunica de roata căruței si o „educa” cu biciul, de fată cu ai lor copii. Se întâmpla destul de des pentru că mai toate poveștile lor, a lui si a unchilor mei, erau de multe ori construite in jurul bătăilor încasate de bunica. Vedeam in jurul meu, copil fiind, cum femeile, indiferent de etnie sau de statutul lor social, erau bătute de soții lor de fată cu toate neamurile, chiar in mijlocul unei nunti sau unui mare eveniment de familie, si vedeam că mai nimeni nu intervenea. Vedeam vecini de-ai mei, romani, care își alergau consoartele pe stradă, de multe ori cu un par in mana, si atunci când le prindeau le călcau in picioare, la propriu, sub ochii propriilor copii. El nu făcea astea sau cel puțin nu cu frecventa pe care o vedeam in jurul nostru.

A fost rândul meu sa tac si sa înghit in sec! „Atât am putut” m-a trezit din dorința mea de a-l încurca. Am icnit si am simțit nevoia de îl iau de mana in încercarea de a-i spune ca îl iert. Nu am făcut-o! Si îmi pare rău…..

Episodul 5: Când eu eram copil , in urbea mea natala, a avut loc un accident. O tânără fată a fost călcată de un tramvai si sfârtecată. Legiștii si-au dat seama că victima era de gen feminin numai după ce au descoperit ca purta oja pe unghii si in geantă i-au găsit câteva produse specifice de cosmetică. Acest accident a generat largi dezbateri la grupul de femei bătrâne care ieșeau cu scăunelul in fata porții in fiecare seară dezbateri mai aprinse decât am avut noi in ultima campanie electorală. Lumea se întreba unde se ducea, ce făcea, cu cine era, dacă avea copii si cine-i erau părinții. Babele din cartier au decretat ca era o tânără ce iubea un om însurat, se ducea la el si de asta Dumnezeu „a bătut-o”, si mai ales au consfințit faptul ca femeia fusese mai întâi lovita de o mașina de unde ricoșase sub tramvai. Nimeni nu fusese de fată si oricum circulația informației in acea perioada era destul de deficitară, însă se pare că vecinele mele știau mai bine decât anchetatorii ce se întâmplase. Acest scenariu „real” a generat unul dintre cele mai mișto blesteme pe care l-am auzit la noi in cartier, si anume: „Sa mă calce mașinile si tramvaiele”. Când taica-meu a auzit asta, i s-a părut atât de cool încât a preluat blestemul. Avea vreo 45 de ani când acest blestem era la moda.

Pana la o vârstă, tata nu prea se ducea la biserică. La înmormântări, mergea in serile de priveghere si ajuta întreaga familie in acele momente grele. La noi, in fiecare seara de priveghi se oferă mâncare tuturor celor prezenți, ca o ofranda adusă atât celor ce nu mai sunt alături si mai ales celui ce este atunci întins pe masă. Daca familia defunctului nu poate susține financiar un astfel de obicei, întreaga comunitate se mobilizează si fiecare vine cu ce are pe-acasă. Ai bătrâni spun ca e bine ca cel ce trece in lumea de fără întoarcere să „simtă” că toți sunt acolo, si mâncarea „oferita de sufletul lui” este percepută ca un ultim gest de respect făcut de cei ce au rămas sa ii duca dorul. Seara se cânta muzica de ascultare, un gen muzical specific, in care lăutarii cântă plângând alături de familie lucrurile pe care defunctul le-a iubit si le-a lăsat pe lumea asta: mamă, frați, copii, casă, iubită, viată. Noaptea liniștea se așterne si mortului i se trate pânza pe ochi in încercarea de „a-l obișnui” cu liniștea rugii lumii de apoi, preotul citind stâlpii. Acest cântec ritualic întărit de stihurile slujbei de înmormântare, l-a făcut pe tata sa înțeleagă sensul vieții si să aibă certitudinea ca omul trebuie să lase ceva in urma lui. „Aleluia, aleluia” rostit de preot ii suna mai degrabă ca un clopoțel ce anunța finalul unei etape in care tu decizi ce vrei si începutul unei in care te lași in mana Lui. Cum el nu era pregătit sa se ducă lângă El, si din teama fata de moarte, a generat un nou blestem, folosit pană avea vreo 60 de ani, si anume „sa zică popa Aleluia la capul meu”. Îl folosea atunci când ceea ce spunea era destul de grav si serios si dorea doar să sublinieze faptul că ceea ce spune/vrea atunci trebuie ținut minte.

Tema de a nu-si vedea copiii mari si la casa lor, de a nu avea timp sa se bucura de nepoți, de a experimenta mândria generata de acțiunilor copiilor etc s-a estompat cu timpul. A fost prezent la toate nunțile noastre, a tremurat in momentul in care prima nepoata i s-a născut, a adormit-o pe picioare cântându-i cântece in limba romană si romani, a dus-o la grădiniță, a înscris-o la scoală si chiar a ajuns să se certe cu ea. A multiplicat experiența asta de 3 ori chiar si la al treilea nepot se juca „de-a calul” prin casa cu cel mic. A înțeles că a avut o viată bună si că greutățile primite au avut darul de a-i încerca iubirea fata de El. S-a apropiat de Dumnezeu, atât de mult cat a putut, si a încercat să ii facă pe plac. Nu știu dacă a reușit pe deplin însă știu ca fricile sale s-au schimbat. Ii era teamă să nu moara fără de împărtășanie si fără de lumânare însă si mai teama ii era sa nu moară fără demnitate. Si-a dorit sa moară repede, să nu supere si să nu deranjeze pe nimeni pentru că „eu mi-am trăit viată si voi nu trebuie să creșteți cu grija mea”. Blestemul folosit s-a schimbat: „Să n-am parte de lumânare” aduna dorința sa de a fi înconjurat de cei dragi, de a avea demnitate si de fi pe placul Lui.

PS. Dacă ar fi trăit, tata ar fi împlinit mâine 80 de ani. In seara asta, si mâine seară, o să beau un pahar de vin cu gândul la el!

Poza e de la ultima sa aniversare, cu doar 3 luni înainte să ne părăsească!