De foarte multe ori, atunci când aveam nevoie de ceva de la Primărie sau de la orice instituție a statului, mama era cea care mergea cu noi. Tata nu mergea, sau, atunci când o făcea, stătea afară si ne aștepta. In mintea lui, știa că imaginea tiganului ar fi trezit superioritatea tuturor celor cu care ar fi intrat in contact, ceea ce ar fi adus cu sine o calitate mai slabă a serviciilor pe care noi ar fi trebuit să le primim. Sau așa credea el, in urma unei sume de experiențe de viată. Mama era femeie și putea oferi și o poveste mult mai emoțională decât el ar fi oferit-o, poveste care ar fi putut genera milă: „am 4 copii acasă care au nevoie de ajutor”, „dacă nu rezolv situația X o să mă certe bărbatu’”, „mi-a mai murit un copil, așa că vă rog să îl ajutați pe acesta” etc. Chiar și așa, nu de puține ori trebuia sa petrecem ore in șir in fata cabinetului medical sau a ghișeului de la nu știu ce instituție, pana cineva se indura să stea de vorba cu noi. De multe ori, doar furia mamei genera reacția așteptată. Ai mei, și mulți alții asemenea lor, știau că sunt văzuți ca fiind „inferiori” și, de multe ori, se comportau ca atare.
Acum o săptămână, un copil a „murit” (chiar dacă moartea fizica nu este confirmată oficial) cu gândul ca cei cărora le-a cerut ajutorul vor veni să o salveze. A făcut-o molcom, fără să facă spectacol din suferința ei, vorbind politicos chiar și despre cel ce-i agresa trupul si sufletul. Faptul că a cerut ajutorul in cel mai demn mod cu putință, a activat superioritatea și neîncrederea celor ce sunt plătiți să acționeze in cazuri de urgentă. Si pentru că nu sunt obișnuiți cu asta…..
Inacțiunea celor de la Politie nu este doar vina lor. Sigur că ne este mult mai ușor să aruncăm vina exclusiv in curtea altuia fără să ne uitam la noi înșine și la modul in care, de foarte multe ori, „ne cerșim” drepturile in loc să ni „le cerem” sau, si mai rău, la modul in care noi înșine reacționăm fată de cei despre care am învățat că sunt de „neîncredere”. E mult mai ușor să cerem schimbarea instituțiilor și a statului, fără să înțelegem că acestea nu fac decât să reacționeze așa cum întreaga societate acționează și că modul lor de operarea este strâns legat de valorile pe care societatea per ansamblu le promovează.
Societatea românească, sau parte din ea, este atât de misogină încât oferă scuze violatorilor înfierând lungimea fustei purtate de victime. Societatea in care trăim consideră că dacă ești femeie, rom, gay, de la tară, analfabet, asistat social etc., ești, in mod automat, cetățean de mana a doua și că nu meriți același tip de servicii precum cele pe care el, superiorul, le primește. Parte din liderii României, ne injectează ideea „mai multor Românii”, in care cea „frumoasă” este doar a lor, și cea „urâtă”, care merită hulită și stârpită, este a altora, a inferiorilor. Parte din România a considerat ca morții de la Colectiv și-au meritat sfârșitul pentru că ascultau muzică satanică; o alta parte consideră că „femeia nebătută e precum calul nestrunit” si că „bătaia e ruptă din Rai”; unii sunt convinși ca „tiganul nu e om nici de departe” si alții considera că există prea multe drepturi pentru musulmani. Mulți dintre cei care vituperează ideile astea, sunt cei care ne coordonează viața și care lucrează in instituții care ar trebui să se asigure că fiecare cetățean este tratat cu respectul cuvenit. Greu să pui in practică acest deziderat când tu însuți ești cel care promovezi, in mod deschis sau abscons, ura și dihonia.
Cazul de la Caracal ne-a arătat si nemernicia noastră. A celor ce așteptăm ca alții să se schimbe in condițiile in care nouă ne place să rămânem la fel.
Iertare, Alexandra, pentru că nu am făcut ceea ce trebuia să fac!