Copil fiind, sărbătorile de iarnă erau perioada mea favorita din an.
Lumea mi se părea mult mai bună și parcă toți vecinii erau mai veseli și
mai zâmbitori. Încă de prin 10 decembrie, pregătirile pentru
întâmpinarea Nașterii Domnului începeau să ne ocupe foarte mult timp și
mama trebuia să se împartă între muncă la servici, curățenie în casă și
pregătitul zilei pe care familia o aștepta cu cel mai mare drag.

Noi, copiii, ajutam la curățenie și stăteam, împreună cu ai noștri, la
toate cozile care erau parte din ritualul sărbătorilor: coada pentru
lapte, unt, smântână, brânză, carne, butelie, etc. De fapt, pentru orice
aveai nevoie, coada și îmbulzeala erau obligatorii. Frații mei mai mari
stăteau de dis-de-dimineață și, de nu de puține ori, cântatul cocoșilor
îi găsea tremurând în fața vreunui magazin. La magazinele de carne, se
stătea chiar și cu o noapte înainte, și cei doi frați mai mari împreună
cu părinții noștri făceau cu rândul, astfel încât fiecare dintre ei să
apuce să doarmă un pic și să nu riște să înghețe chiar de tot.
Dimineața, atunci când eu mă trezeam, găseam toate cele pe masă și pe
mama fericită că are tot ce-i trebuie pentru a fi „în rând cu lumea”.
Eu, cel mai mic din familie, nu prea aveam treabă cu aceste lucruri. Mă
dădeam cu sania pe dealul din strada Movilei până când eram nevoit să
vin acasă înghețat bocnă și cu picioarele ude-fleașcă, însă cu un rânjet
mare cât toată fața. Mama mă dojenea molcom și mă scuipa să nu mă deochi
atunci când îmi vedea roșeața din obraji și mă obliga să-mi băg
picioarele într-un lighean mare cu apă fierbinte în care punea și niște
sare grunjoasă. Stăteam acolo până când mi se încrețeau degetele de la
picioare și moleșeala care mă cuprindea mă obliga să mă duc direct la
somn.

Curățenia era sfântă și anevoioasă. Când eram foarte mic, nu aveam
podele de lemn în casă, așa că mama trebuia să lipească și să văruiască.
De la un moment încolo, de când s-au pus podele de lemn vopsit, toate
erau șterse cu gaz (și pentru ăla se stătea la coada) „să strălucească”.
Mirosul de gaz este prezent în copilăria mea la fel cum este mirosul de
prăjituri și de cozonac.
Cu câteva zile de Crăciun, mama începea să facă o prăjitură care se face
doar cu ocazia acestei sărbători, care la noi în zone se numește
„Cămășile Domnului” sau „turte”. Un aluat simplu este întins în foi
foarte subțiri care sunt coapte pe plita sobei. Sute de astfel de turte
sunt înmuiate într-un sirop înmiresmat de toate aromele pământului și
așezate una peste alta, ca un tort, după ce se pune între foi o
cantitate mare de zahăr sau miere și nucă pisată. Migala coacerii
acestor foi trecea neobservată pentru că părinții noștri ne hrăneau cu
povestiri din copilăria lor, care ne amuzau copios.

Nu știu de unde tata a reușit să cumpere niște ornamente chinezești care
erau ca niște globuri mari de hârtie, însă știu că în toate sărbătorile
de Crăciun acestea erau folosite pentru a ne înveseli casa. Globurile
alea aveau niște canafi mari și roșii care atârnau atât de jos încât ne
mângâiau pe creștet de fiecare dată când ne alergam prin casă, jucând
jocurile copilăriei.

Cu colindatul, nu prea mă duceam, pentru că-mi era rușine. Mă duceam
doar la prietenii de familie și rudele extrem de apropiate, și o făceam
mai mult „din obligație”, pentru a nu fi considerați lipsiți de respect.
Bănuții pe care-i obțineam, care nu erau mulți, îi dădeam mamei și ea îi
folosea, imediat după sărbători, pentru a-mi cumpăra o haină nouă pe
care s-o am la școală. De când am devenit adolescent, nu m-am mai dus cu
colindatul ci doar cu Plugușorul, și o făceam împreună cu prietenii mei
doar cât să ne urăm părinții. Toți ne așteptau cu bunătăți așezate
frumos în platouri și cu bradul împodobit. Nu de puține ori, atunci când
intram în curte, ieșeau cu noi să cânte și să se bucure, versurile pe
care ei le știau fiind întotdeauna mult „mai șmechere” decât ale
noastre. Acolo unde în casa pe care o colindam era și vreo fată frumoasă
care plăcea vreunuia dintre băieți, „urătura” conținea și versuri de
genul „mătușică, mătușică/ ai o fata frumușică/ dacă ai da-o după mine/
ah, ce bine ar mai fi/ dacă nu, dă-o la dracu’ s-o ia/ să faci cimpoi
din ea/ să cânte la nunta mea!”, versuri care generau zâmbete și
chicoteli. Nu luam bani deloc, bucuria noastră fiind dată de faptul că
puteam să-i urăm, că erau toți în jurul nostru și că toți eram tineri și
sănătoși.

Masa de Crăciun era doar după ce se mergea la biserică. Dimineața, ai
mei ne luau pe toți la Biserică unde, imediat după slujbă, cereau
preotului să binecuvânteze bucatele ca să ofere pomană „de sufletul
celor morți”. Împreună, mergeam la mormântul fratelui meu unde aprindeam
o lumânare și lăsam o cetină de brad lângă cruce, după care ne întoarcem
acasă. Acolo, ne adunam în jurul mesei și petreceam timp împreună.
Niciodată mâncarea nu a fost importantă și fiorul sărbătorilor era dat
de faptul că întreaga familie era acolo, unită în bucurie și veselie.
Pe 24 decembrie mă duc la mama să-mi încarc sufletul. Ne adunăm cu
toții, mai puțin tata care face Crăciunul cu fratele meu cel mai mare,
undeva in ceruri. La masă familiei va mai fi încă o generație, cea a
nepoților, care are datoria să ducă mai departe ceea ce noi am fost
învățați de către tatăl nostru în anii copilăriei noastre: „Tată, de la
mine s-o aveți: cele mai importante lucruri în viața sunt Dumnezeu și
familia ta! Dacă le ai pe astea două, restul devine mult mai ușor….”.

Crăciun Fericit, tuturor! Să vă bucurați de familie și de toți cei
dragi!