De foarte multe ori, în viaţa mea am vrut să renunţ la tot şi să mă întorc
acasă, la mine-n ţigănia de la Galaţi. De fiecare dată, din acelaşi motiv,
şi anume că aveam prea puţină încredere în mine. În jurul meu au fost mulţi
cei care mi-au spus ani de-a rândul că „sunt prost” şi „că nu sunt în
stare”, aşa că dacă aş fi renunţat mulţi doar şi-ar fi întărit prejudecata
despre cei ca mine.
Părintii mei mi-au oferit tot ceea ce ei puteau să-mi ofere: dragoste,
bucurie, încurajare şi dorinţa de a fi cât mai bun. Aceste ingrediente nu
erau suficiente în condiţiile în care mulţi dintre cei care erau plătiţi să
mă echipeze cu valorile, atitudinile şi comportamentele pentru viaţă nu
faceau decât să mustească a rasism şi a pseudo-superioritate. Viaţa mi-a
fost presărată şi de profesori foarte mişto care au crezut în mine mai mult
decât eu însumi am făcut-o, care s-au încăpăţânat să-mi arate drumul în
viaţă şi care, atunci când a trebuit, au fost acolo pentru a-mi arăta faţa
frumoasă a oamenilor. Pe ei eu îi numesc „zâmbetul lui Dumnezeu”.
De-abia intrasem în anul doi de facultate şi gândul nu îmi mai stătea la
şcoală. Mă luptam zilnic cu stomacul meu şi faptul că o prietenă de-a mea
îmi aducea în fiecare dimineaţă un sandviş şi o cafea nu ajuta stima mea de
sine chiar dacă îmi calma foamea. De multe ori, drumul parcurs pe jos de la
căminul din Măgurele până în Bucureşti mi se părea o corvoadă, şi haitele de
câini care se luau după mine atunci când mă întorceam seara acasă îmi testau
atât abilităţile sportive, cât şi fricile. Ai mei o duceau foarte greu la
Galaţi şi mă simţeam dator să-i ajut, astfel încât măcar la bătrânete să nu
fie nevoiţi să se îndatoreze la magazinul din cartier. Aşa că cea mai la
îndemână soluţie mi se părea să renunţ la facultate şi să mă întorc acasă.
Discutasem cu câtiva colegi despre aceasta idee şi toţi m-au sfătuit să nu o
fac. S-au oferit să mă ajute, însă oferta lor nu mi s-a părut de acceptat
pentru că nu făcea decât să hrănească demonii care puseseră deja stăpânire
pe mine. Ca o ultimă încercare, s-au dus şi au vorbit cu unul dintre
profesorii care era foarte apropiat de studenţi şi i-au explicat ce şi cum,
cerându-i ajutorul.
„Salut, Gelu. Numele meu este Marian Preda şi sunt prodecanul Facultăţii. Am
auzit multe despre tine şi m-aş bucura să ne vedem şi să discutam. Când poţi
să treci pe la mine pe la cabinet să-ţi explic despre ce este vorba? Am
nevoie de ajutorul tău!”. „Băi, eşti nebun?”, îmi zic în gând, „mă sună pe
mine prodecanul să-l ajut? Cu ce pot eu să-l ajut pe el?”. Normal ca am
acceptat să ne vedem şi a doua zi eram amândoi, faţă-n în faţă, la discuţia
care mi-a schimbat viaţa.
„Ştii, Gelu, am auzit multe despre tine. Uite, eu lucrez la nişte studii şi
rapoarte despre situaţia romilor din România şi am nevoie de cineva care să
mă ajute să validez anumite ipoteze şi să scrie alături de mine. Am auzit ca
eşti foarte bun şi tare m-aş bucura să lucrăm împreună!”
„Domnule profesor, dumneavoastră nici nu aţi lucrat cu mine până acum, aşa
că de unde ştiţi cum sunt?”, zic eu, oarecum încurcat.
„Gelu, sunt foarte mulţi cei care te urmăresc şi care au încredere în tine”,
îmi zise el zâmbind, „aşa că am informaţii suficiente încât să am motive să
cred că putem face o echipă bună împreună. Ce zici, te bagi?”
Mi-a fost ruşine să spun nu. Omul ăla mă investea cu ceva de care aveam
nevoie să continui: recunoaşterea capacităţilor mele academice, suport şi
încredere. Am început să lucrăm împreună şi rodul muncii noastre este dat de
câteva studii pe care le-am realizat în domeniul incluziunii romilor. Am
lucrat împreună şi într-un institut de cercetare al Academiei Române, în
proiecte de asistenţă tehnică, în elaborarea unor rapoarte despre accesul pe
piaţa muncii şi chiar şi în Comisia Prezidenţială pentru Analiza Riscurilor
Sociale şi Demografice. Am avut bucuria să accepte să-mi fie îndrumător de
licenţă, de lucrare de dizertaţie la master şi de lucrare de doctorat. Şi
întotdeauna a fost exigent cu mine şi chiar şi mai exigent cu el.
În lucrarea de doctorat am ales să critic constructiv unele dintre teoriile
sale, susţinând că sunt incomplete. Am făcut asta ca urmare a întrebărilor
pe care el mi le-a pus încontinuu şi care mă obligau să chestionez orice
citesc, mai ales lucrările sale. Atunci când unii cârcotaşi au mustăcit, el
a zâmbit spunând că „a critica constructiv înseamnă să mai faci un pas spre
cunoaştere”.
În cuvântarea susţinută după susţinerea publică a lucrării de doctorat, i-am
mulţumit întrebându-l, oarecum retoric, „ce a văzut în mine”. Răspunsul lui
şoptit, dat cu capul plecat, încă mă urmăreşte: „Ceea ce a contat!”. Pentru
mine, profesorul Preda este omul care şi-a înţeles misiunea de a vedea
potenţialul din fiecare student şi de a încerca să-i ofere sprijinul
academic şi emoţional necesar, astfel încât studentul să se bucure de ceea
ce el este cu adevărat.
Sunt sigur că fără implicarea profesorului Marian Preda eu aş fi renuntat şi
m-aş fi întors acasă încă din 1999.
Prima dată am spus această poveste, cu el în sală, în aprilie 2019. În timp
ce povesteam ceea ce am scris mai sus, emoţiile m-au cam sugrumat. L-am
văzut lăcrimând şi pe el, undeva în spatele sălii, şi acest lucru a făcut ca
şi eu să încep să mă bocesc, ceea ce a condus la o sesiune de bocet comun a
unei jumătăţi de sală.
„Gelu, ştii de ce am plâns?”, mi-a zis la final. „Pentru că mi-am dat seama
pe câţi aş fi putut să ajut şi din varii motive nu am reuşit să o fac!”.
Ne-am îmbrăţişat lung, ca doi buni prieteni ce suntem.
Marian Preda este acum rrectorului Univesităţii din Bucureşti. Sunt sigur,
că dacă odata devenit rector, părerea de rău exprimată în aprilie se va
transforma într-o şansă uriaşă pe care Universitatea din Bucuresti.
Mulţumesc, Marian, pentru tot! Şi succes!
Gelu DUMINICA
executive director
„Impreuna” Agency for Community Development
31, Slobozia street, 4th District
Bucharest, 040522, Romania
Phone: +40.21.210.05.39
Fax: +40.21.211.34.29