Acum câteva zile, un număr de deputați au propus modificarea Legii 248/2015 privind stimularea participării în învățământul preșcolar al copiilor provenind din familii defavorizate, o lege care are la baza un program numit „Fiecare copil la grădiniță”, promovat de o organizație non-guvernamentală din Romania.
Ce presupune însă programul Fiecare Copil la Grădiniță: „Părinții sunt motivați să își aducă copiii la grădinița în fiecare zi, iar dacă cei mici vin regulat, primesc lunar tichete sociale în valoare de 50 de lei” (sursa: www.ovid.ro/fiecare-copil-in-gradinita/). Musai trebuie să menționăm că grupul țintă este format din copiii cei mai săraci, cei „care trăiesc în locuințe improprii și aglomerate din zone izolate cu acces limitat la apă potabilă și servicii medicale de bază. Iarna, posibilitățile de angajare sunt aproape inexistente din cauza nivelului scăzut de educație a adulților combinat cu o cerere scăzută pentru muncă necalificată.” (idem).
Impactul programul respectiv, nu a fost niciodată evaluat (așa cum obliga Manualul Politicilor Publice), si numărul beneficiarilor reali a fost mult mai mic decât cel prevăzut in 2015. Pe termen mediu si lung, cvasi-majoritatea beneficiarilor programului FCG nu au reușit sa iasă din cercul vicios al sărăciei, iar ca argument menționez faptul ca mai toți cei care au fost incluși in prima generație a programului, acum vreo 16 ani la Buhuși, nu sunt independenți din punct de vedere economic ca urmare a unei traiectorii educaționale solide si de calitate.
Inițiatorii modificării din 2019 propun dublarea sumei primite de părinți pentru a-si trimite copii la grădinița (100 de lei in loc de 50 de lei, cat este acum) precum si extinderea eligibilității si către familii care au un venit mai mic sau egal cu suma de 530 lei pe luna pentru fiecare membru al familiei.
Pentru specialiștii din domeniu, acest tip de program nu este o noutate, generic el fiind numit Conditional Cash Transfer (CCT). El a început să fie implementat în multe ţări din America Latină şi Asia, cu rezultate notabile, in prima faza, si pline de îndoieli, in acest moment. Cel mai aproape de Romania, implementarea unui astfel de program s-a încercat în Turcia, si acolo existând aceleași provocări si rezultate discutabile.
Eu nu sunt un admirator al acestui tip de program si-l consider unul populist, periculos si care nu generează rezultate pe termen mediu si lung. Succint, o sa explic unele motive:
1. Politica europeană de dezvoltare a resursei umane este mult diferită de cea din zona Americii Latine şi Caraibe şi implicit cea promovată prin programul FCG. Educația timpurie şi preșcolară este considerată extrem de importantă însă părintele este privit ca un partener real şi nicidecum „ca o ţintă. În Finlanda, ţara cu unul dintre cele mai bune sisteme educaţionale din lume „(…)Families, children and parents today are important partners for service provision and are no longer seen as its targets. The right that children and their parents have to participate is contributing to a change in the operating methods in early childhood education and care. This applies to both everyday and preventive or rehabilitative activities. Parents must have a right to express their opinions and to be heard. Parents are experts in issues concerning their children and educational work will therefore only succeed in cooperation with parents. The meeting of staff and parents as equal adults is the foundation for co-operation” [1].
Toate cele exprimate mai sus, sunt aruncate în derizoriu când tu alegi să „plătești părintele in loc sa-l ai partener real si egal.
Punând în practică acest tip de abordare, țări care au avut indicatori de participare preșcolară mult mai alarmanți decât cei ce privesc Romania în acest moment, au reușit (de exemplu Irlanda în anii 80) să ajungă ţări cu unele a dintre cele mai competitive resurse umane din Europa.
2. Chiar şi în tările în care acest tip de program se implementează de ani de zile, încă sunt întrebări solide faţă de eficacitatea CCT. Una dintre cele mai importante întrebări vizează sustenabilitatea pe termen lung a schimbărilor comportamentale de susținere a traiectoriei școlare a copilului din partea părintelui[2]. De asemenea, o altă întrebare priveşte eficienţa intervenției în scurtcircuitarea cercului vicios al sărăciei.
3. In viziunea unor specialiști din domeniul educației, cu care am stat de vorbă in ultimii ani, acest tip de program (CCT) accentuează perspectiva deficientei, cea in care sunt văzute si subliniate doar vulnerabilitățile si nu sunt identificate si valorificate abilitățile beneficiarilor, întărind astfel mentalitatea de asistat social a acestora, ca o condiționare pavloviana si fără o soluție sustenabilă pe termen lung.
4. Să presupunem că respectivul copil finalizează cursurile grădiniței, in condițiile in care grădinița din comunitatea săracă, şi mai ales cea din „ţigănie”, nu beneficiază de cea mai buna resursa umana si materiala. După grădiniță, copilul trebuie să urmeze școala primară unde este arondat, acolo unde va întâlni o învățătoare/ un învăţător suplinitoare/suplinitor şi se va confrunta cu lipsa apei curente la toalete. Dacă termină şi ciclul primar, se va duce în secundar unde va avea parte tot de același tip de resursă umană la catedră, cu un adaos de cadre didactice necalificate prezente la ore. Dublăm cu lipsa laboratoarelor şi materialelor didactice şi aici nu mai avem nici un program care să suplimenteze bugetul alocat pe copil. Bineînțeles că rezultatele lui vor fi cele mai slabe, bineînțeles că abandonul va fi mai mare si bineînțeles că investiția făcută prin programul CCT nu își va arata roadele[3]. Așa că, în sistemul educațional din Romania actuală, puştiul ăla din ghetou/ţigănie sau zona rurală săracă/izolată are traiectoria educațională îndreptată spre eșec, si din cauza faptului ca in grădiniță si scoală el a primit o pseudo-educație. In aceste situații, marea problema este reprezentata de calitatea actului educațional oferit acestor categorii iar soluția nu este, in nici un caz, programul de tip CCT.
5. Am fost şi am văzut astfel de clase de grădiniță şi pot să vă spun că, în general, ele sunt mono-etnice sau mono-sociale. Explicabil, dacă ținem cont de faptul că aceste clase au fost create mai târziu şi sunt în sedii care sunt aproape de comunitate. La şcoală ele vor continua să fie preluate ca atare şi există reala posibilitate ca până în clasa a VIII-a, pentru acei elevi care vor ajunge acolo, să devină parte a unui sistem segregat. Nu sunt printre cei care blamează segregarea cu orice chip, însă în momentul în care aceasta este dublata cu o calitate scăzută a „serviciului educațional” oferit de şcoală, atunci mi se pare ca avem de-a face cu un atentat asupra viitorului respectivilor copii.
6. Marea problemă în Romania este deficitul de calitate în sistemul educațional şi nu neapărat participarea școlară. Da, avem destul de mari probleme cu participarea școlară, mai ales în zonele sărace, însă avem şi mai mulți copii care vin, încurajați de părinți, zilnic, la şcoală şi care termină clasa a VIII-a fiind analfabeți[4]. În aceste cazuri, sistemul nu are nevoie de „condiționalitate” ci de investiții serioase in calitate.
7. Reamintind faptul că programul susținut de Legea 248/2015 se adresează comunităților care trăiesc în sărăcie extremă, mă întreb dacă nu cumva aplicarea unui astfel de program în forma sa actuală nu face decât să blameze „victima”. Readuc în atenția cititorului faptul că părintele acelui copil trăiește într-o zonă în care nu există nici măcar apă potabilă, locuințele sunt improvizate iar oferta de locuri de muncă este frumoasă prin lipsa. Da, participarea la grădiniță este extrem de importantă, însă în lipsa celorlalte piese din puzzle (acces la infrastructură, legalizarea locuințelor şi eliberarea de acte de identitate etc.) investiția într-o astfel de acțiune nu va genera ieșirea din cercul vicios al sărăciei, ceea ce echivalează cu un eșec. Altfel, in situația actuala, riscam ca Romania sa fie singura tara din lume unde investiția in educație timpurie sa nu aducă cu sine o participare solida educaționala a copilului care sa-l conducă către atingerea potențialului sau maxim.
8. Bineînțeles că marea majoritate a părinților salută un astfel de program, cei 100 de lei preconizați a fi primiți reprezentând undeva la 20% din venitul unui membru de familie. Bineînțeles că ei sunt folosiți ca şi argument de susținătorii acestui tip de program. Întrebarea pe care aş vrea să o adresez, vouă cititorilor, este dacă cumva respectivul părinte a avut de ales?
Cum in ultimii 4 ani lucram susținut in în județul Bacău, și am vizitat câteva comunități super amărâte care sigur vor beneficia de prevederile acestei minunate legi, vreau să vă împărtășesc câteva dintre ideile care îmi străfulgerau mintea la citirea mai sus-menționatei propuneri”
În respectivul judet există un sat unde toți locuitorii sunt romi. Ca să ajungi la ei, trebuie să urci un deal, destul de abrupt. Urmează un mic drum pietruit și mai apoi treci printr-o pădure. Comunitatea (satul) care are vreo mie de suflete, este destul de săracă și cu mulți copii mici, așa cum șade bine atât celor mai sărmani cât, mai ales, romilor-sărmani. Școala, cu tot cu grădiniță, are maxim 120 metri pătrați. Pentru că nu are loc pentru toate cele 5 clase (câte o clasă pe nivel de la pregătitoare la clasa a IV-a) s-a „improvizat” o clasă pe holul micii căsuțe ce se numește școală.
Coordonatorul structurii (doar 2 cadre didactice erau prezente în momentul primei noastre vizite – un învățător și „doamna de sport”) ne-a povestit că „acum e bine” și că până de curând, atunci când ploua, le curgea apa în clasă. Toate cadrele didactice sunt suplinitoare (excepție învățătorul care ne este ghid) și nu există nimic altceva decât niște bănci și o tablă.
Rezultatele copiilor sunt foarte slabe (nici nu ar avea cum să fie altfel), bucuria majoră fiind să știe să scrie și să citească. În momentul în care am ajuns în școală, muzica romani răsuna dintr-o boxă obosită și toți copiii prezenți (vreo 15) pregăteau un „moment artistic” care urma sa fie prezentat la un eveniment in centrul comunei. După cum vă dați seama, era cu dat din șolduri, bluza prinsă sub sâni și multă veselie. Ce mă enervează cel mai tare când văd astfel de „acțiuni multiculturale ” nu este neapărat faptul că toată lumea crede ca suntem buni doar la dat din șolduri, ci că „profesorul de dans” era un gadjo care nu are nicio legătura cu ceea ce înseamnă decența și cunoașterea dansului tradițional rom.
Grădinița, în care 40 de copii sunt înscriși, are maxim 20 metri pătrați. E mică și întunecoasă și nu este îmbrăcată decât cu un ochi de geam cu o arie de maxim 70 de cm. Grupa de dimineața și grupa de după-amiază își desfășoară activitatea în aceeași sală, însă am o bănuială că grupa de după-amiază nu prea se ține. Prezenți, la grupa de dimineața, sunt doar vreo 7 copii. Și, chiar dacă ar fi veni, jur că nu ar avea loc.
Pe uliță, la ora 11,00, când eram noi în vizită, erau vreo 10 copii cu vârsta „de grădiniță”. Stăteau pe băncuțele din fața caselor și ne făceau cu mâna atunci când treceam pe lângă ei. Nu întrebăm de ce nu sunt la grădiniță? Zâmbim amar, pentru simplu motiv că știm că dacă s-ar duce nu ar avea nici măcar aer să respire.
Din clasa a V-a se duc în „școală mare”, adică aia din vale (vreo 4-5 km distanță), și rezultatele încep să fie și mai proaste. Ni se spune că „vine microbuzul școlar să îi ia și să îi aducă” informație care contrastează puternic cu șirul de copii pe care îl vedem urcând dealul atunci când plecam. Întrebăm ce se întâmplă și ni se răspunde că „microbuzul pleacă peste doua ore și ei au terminat orele și nu au mai vrut să aștepte”. Mai nimeni nu merge la liceu sau școală profesională (nu prea o fac nici românii din comună) și cei care merg nu sunt dintre cei nevoiași pentru că aceștia nu își permit costurile navetei până la prima astfel de instituție. Termenul de „facultate” nu-și găsește o definiție în capul vreunui copil, motiv pentru care comunitare nu are astfel de exemple.
Mă gândesc la soarta pe care acești copii o au pecetluită din cauza unui sistem bolnav: sunt înscriși la grădinița, și unii chiar vin, însă primesc niște servicii „educaționale” de tot plânsul; sunt înscriși, și chiar se duc, în școală primară – însă vai de școala respectivă, se duc la școala secundară cu speranța că, măcar acolo, vor învăța să scrie și să citească „ca lumea”. Acolo, din păcate, e punctul final al vieții lor școlare. Parte dintre ei vor fi clienții perfecți pentru programele de tip „A doua șansă” pentru simplu motiv că nu am fost în stare să le dăm o primă șansă reală. Mulți dintre ei întră în cercul vicios al sărăciei condamnându-și copiii la aceeași traiectorie de dezvoltare.
Le dăm în schimb tichete sociale să își trimită „sălbaticii” copii la grădinița. Inevitabil, mă gândesc la cât de departe de realitate sunt inițiatorii acestui proiect atunci când cred că pot trata bolile grave din sistem cu banalul piramidon. Mă întristez când văd că acest program ne este vândut ca o soluție la sărăcia existentă…
Fac, in minte, un calcul simplu: 40 de copii (câți erau în grădinița vizitată) x 100 lei/ lună x 8 luni/ an (cât merg la grădiniță) = 32.000 lei an. Pentru 3 ani de grădiniță înseamnă un efort bugetar de aproximativ 20,000 de euro. Si asta doar pentru 40 de copii.
Înmulțesc asta cu alte zeci de mii de copii aflați în aceeași situație și văd dimensiunea banilor aruncați pe fereastră, bani ce ar putea fi cheltuiți pentru a forma și a atrage resursa umană de calitate, mai ales în aceste școli sau pentru a asigura cadrul necesar creșterii calității sistemului educațional românesc. Doar simpla „participare” la grădiniță și școală, nu rezolva în nici un fel problemele pe care acești copii le înfruntă în astfel de localități ci din contră, poate întări stereotipul conform căruia „este decizia lor să nu performeze”. În realitate, calitatea educației în mediul rural-sărac din România, unde trăiește aprox. 40% din populație, este cam cel descris de mine mai sus, iar „tratamentul” de care are nevoie nu este în niciun caz un program de tip „conditional cash transfer” ci un program de stimulare a dezvoltării resursei umane care provine din astfel de zone, inclusiv prin asigurarea unei tranziții reale și de calitate de la grădiniță către primar-secundar-profesional/ liceal și universitar.
Zeci de milioane de euro se aruncă pe apa sâmbetei. Nu sunt singurele. Însă sunt, poate, cele mai dureroase!
_____
[1] Sursa: www.oecd.org/finland/2476019.pdf, pagina 53
[2] , Laura B. Rawlings and Gloria M.Rubio, Evaluating the impact of CCT programs from Latin America, World Bank, 2003, page 16
[3] www.unicef.ro/wp-content/uploads/o_scoala_pt_toti.pdf
[4] Neromii apreciază în proporție de 72,2% un nivel foarte bun de scris al copiilor lor, comparativ cu romii care apreciază același nivel în proporție de 28,1%. Aproximativ la același procent 73,4% (foarte bine) se situează și nivelul de citit în cazul copiilor neromi, pe când părinții apreciază în proporție de 28,4% procentul de copii romi care știu să citească foarte bine: sursa : agentiaimpreuna.ro/wordpress/wp-content/uploads/2014/08/Romii-din-Romania.-De-la-tap-ispasitor-la-motor-de-dezvoltare.pdf